Interviu cu polonezul care a mers pe jos pe toata intinderea Carpatilor!

Atentie, urmeaza detalii dintr-o aventura unica in viata! Marcin Majchrowski a strabatut tot lantul muntos al Carpatilor in 100 de zile, de la Portile de Fier I pana la Bratislava!
Daca te intrebi cum este o asemenea persoana? Ce a avut in rucsac? Ce experienta are? Ce a mancat? Cum s-a pregatit? Daca a vazut ursul?, cred ca o sa-ti placa acest interviu.

Cum a inceput

Primesc un mesaj pe Facebook. Ma uit la nume si-l citesc cu greu „Mar-cin Ma-jchro-wski”. Apoi incep sa citesc mesajul. „Hi guys. Last year I’ve completed my All-Carpathian journey. Took me 100 days to walk through these beautiful mountains from Portile de Fier to Bratislava […]”. Ma opresc si-mi spun in minte: „Ce a facut!? A parcurs Carpatii de la Portile de Fier pana la Bratislava!?” Mai incep inca o data mesajul, dar de aceasta data il citesc pe tot. Ma uit si la un video (* cel de sus), dar tot nu eram 100% convins ca este adevarat. Stiam ca sunt oameni care fac trasee de acest gen, dar sa-mi dea mesaj…
Imediat mi-a venit ideea sa fac un interviu cu el, deja prima legatura fusese facuta… „De ce sa nu incerc? Daca este adevarat, e pacat sa nu aflu mai multe. Cand o sa mai am o asemenea ocazie…? Daca minte, ma prind din raspunsuri„.

„Toate abilitatile de care am avut nevoie pentru a strabate Muntii Carpati, cum ar fi catararea de baza, le-am invatat singur, in timpul calatoriilor pe munte”.

Traseepemunte.ro: Marcin Majchrowski, cine esti? Cum te-ai caracteriza? Cum s-a nascut pasiunea pentru munte? Ai o pregatire speciala?
Marcin Majchrowski: Am 35 de ani, sunt din Polonia si multi ani am locuit in Anglia. Sunt absolvent de management hotelier si bancar si am lucrat intr-un hotel din orasul Banbury.
De cand ma stiu, o parte din mine a cautat sa socializeze, iar cealalta parte, mai introvertita, este responsabila de unele alegeri din viata, dar si pentru dragostea fata de calatoriile de unul singur.
Pentru ca locuiesc in nordul Poloniei, insa toti muntii din tara mea sunt localizati in sud, dragostea mea pentru munte nu a fost ceva de asteptat. Nu sunt multi oameni din locurile mele natale care sa inteleaga muntii, frumusetea lor si emotiile pe care le pot oferi.
Am avut ocazia sa „gust„ din placerea de a calatori pe munte datorita parintilor mei. Aveau amintiri de pe munte din timpul studentiei, asa ca, au decis sa ne arate, mie si surorii mele, ce reprezinta acest gen de aventura.
Prima data in Muntii Tatra am ajuns la varsta de 13 ani. Totul era atat de comercial si plin de turisti, totusi, a fost dragoste la prima vedere. Apoi, an dupa an am vizitat diferite lanturi muntoase si mi-a placut din ce in ce mai mult.
Bineinteles, pe atunci nu faceam trasee care sa necesite cunostinte de supravietuire, erau drumetii in familie. Nici nu-mi trecea prin cap ca voi porni intr-o calatorie atat de lunga si salbatica, asa cum am facut anul trecut (* 2015).
Apoi am plecat la facultate, prioritatile s-au schimbat un pic, iar dragostea mea fata de munte a luat o pauza pana in 2009, cand am descoperit existenta muntilor din Romania si am calatorit in Fagaras pentru prima data.
Mentionez ca nu am urmat cursuri de alpinism si nu am am nicio pregatire de timp militar. De asemenea, nu am folosit niciodata echipament special, exceptand betele de trekking. Toate abilitatile de care am avut nevoie pentru a strabate Muntii Carpati, cum ar fi catararea de baza, le-am invatat singur, in timpul calatoriilor pe munte.

„Dupa 7 ani in care am muncit intr-un singur loc, am decis ca am nevoie de o schimbare”.

– Cum a aparut dorinta de a parcurge traseul Portile de Fier – Bratislava?
– Este o poveste lunga si cateva motive care m-au determinat sa pornesc in aceasta calatorie, dar voi incerca sa explic. Asa cum am mai spus, in 2009 am descoperit harta fizica a Romaniei si mi-am spus – „Vreau sa merg in aceasta tara!”. Era plina de munti: Fagaras, Bucegi, Apuseni …, iar aceste nume nu-mi spuneau absolut nimic. Cercetand harta mi-am dat seama cat de frumosi si cat de dezgoliti sunt acesti munti fata de cei din tara mea sau din Europa de Vest. Asa ca, mi-am cumparat o harta a muntilor Fagaras, am postat pe cateva forumuri montane din Polonia ca imi caut doi sau trei insotitori pentru o excursie si am inceput sa ma pregatesc. Pentru a reduce costurile la combustibil imi doream sa merg cu masina, dar mai voiam si pe cineva cu experienta alaturi de mine. Aveam o pauza lunga…
Pe parcursul acestor pregatiri am citit o relatare a unui grup de studenti polonezi care a mers in Fagaras si intalnirea lor cu un cuplu de polonezi ce se afla de trei luni pe munte. Veneau de la Bratislava. Apoi, am auzit pentru prima data de cuvintele „Arcul Carpatic”. La acel moment, pentru mine aceste cuvinte sunau a ceva stiintifico-fantastic.
Calatoria din Romania din 2009 a fost pregatita gresit din mai multe aspecte: aveam haine necorespunzatoare, echipament neadecvat si nu eram nici pe departe suficient de pregatit fizic. Cu toate acestea, am facut cateva plimbari frumoase prin Fagaras si mi-am dat seama ca acesta este locul in care mi-as dori sa ma intorc intr-o buna zi.
Oportunitatea perfecta a venit in septembrie 2014. Pe atunci, in comparatie cu 2009, lucrurile stateau cu totul altfel. Aveam o forma fizica foarte buna si renuntasem la alcool, dupa ce am vizitat Iordania si Palestina, in martie 2013. Nimic ideologic, dar m-a ajutat foarte mult.
In acea perioada facusem foarte multe trasee pe munte si am decis ca sunt pregatit sa ajung, din nou, in Fagaras. Si asa a fost. Dar atacul surprinzator al iernii, trecuse jumatatea lui septembrie, m-a determinat intr-o noapte, pe cand ma aflam in Saua Scarii, sa-mi schimb planurile. Era prea riscant pentru a continua, iar partea cea mai dificila se afla in fata mea: Custura Saratii, Negoiu, Strunga Dracului. Nu aveam vizibilitate si eram inconjurat de un strat gros de zapada. Am coborat la Cabana Negoiu.
Mai apoi am incercat sa urc, din nou, la Refugiul Caltun, prin Strunga Ciobanului, dar in cele din urma am renuntat. Am fost foarte dezamagit. Stiam ca sunt pregatit fizic pentru aceasta provocare, totusi, nu mai puteam continua…
Apoi, a venit primavara anului 2015. Dupa 7 ani in care am muncit intr-un singur loc, am decis ca am nevoie de o schimbare. Aveam ceva economii, asa ca am hotarat sa-mi iau o luna de pauza si sa merg undeva, inainte de a-mi cauta un nou loc de munca. Ma gandeam la o calatorie cu trenul Transsiberian. Apoi, intr-o zi, am ajuns sa citesc pe internet ceva despre Arcul Carpatic. Primul meu gand a fost: „Nu, nu, omule, nu fii nebun! Pana acum nu ai reusit nici macar sa termini o simpla traversare a Fagarasului!”. Dar, acest gand nu m-a lasat in pace si tot imi puneam intrebari. „Sunt gata punct de vedere fizic? Voi fi in stare sa merg singur si sa stau singur atat de mult timp?”. Stiam ca daca nu incerc acum, este posibil sa nu mai am o alta ocazie, aveam de 34 de ani in acel moment. De asemenea, aveam ceva de demonstrat Muntilor Fagaras. „A treia oara este cu noroc!”, m-am gandit. „Trebuie sa reusesc sa traversez in cele din urma acesti munti blestemati, daca vreau sa termin toata calatoria, intregul Arc”.

„A inceput de la malurile fluviului Dunarea si s-a terminat tot la malurile sale, dupa 3 luni de ratacire prin munti”.

– Toata calatoria a durat fix 100 de zile?
– Da, si o spun fara sa ezit, multumita jurnalului meu in care am scris in fiecare zi. Calatoria a inceput pe 2 iunie, la 7 dimineata, la Portile de Fier I si s-a incheiat la data de 9 septembrie, la 5 seara, in satul Devin, aproape de Bratislava. Are si o semnificatie simbolica, a inceput de la malurile fluviului Dunarea si s-a terminat tot la malurile sale, dupa 3 luni de ratacire prin munti.
Trebuie mentionat ca, atunci cand am adunat zilele, de dragul statisticii, am ajuns la 98. Se datoreaza faptului ca nu am traversat Muntii Almaj.
Cand am pornit de la Portile de Fier I nu am gasit trasee marcate. Am tot cautat, dar, din pacate, nu am mai gasit traseul pe care doream sa-l urmez, asa ca, m-am intors la punctul de plecare. In aceasta zona navigarea este foarte dificila, muntii sunt acoperiti in totalitate de copaci.
In a doua zi m-am intors la Portile de Fier I si Orsova, de unde am luat un taxi pana la Baile Herculane. In a treia zi, calatoria mea a inceput, inca o data, insa din acea localitate situata intr-o zona superba. De aceea, de obicei, la statisticile mele nu iau in considerare primele doua zile din Almaj.

„Daca ar fi sa aleg care a fost cea mai salbatica parte a traseului, as spune Carpatii de Curbura, din Siriu pana la Miercurea Ciuc”.

– Cate zile ai stat cel mai mult pe munte, fara a cobori intr-o localitate?
Fara sa-mi verific notitele din jurnal, as spune ca in aceasta calatorie cel mai mult pe munte am stat cam intre o saptamana si o saptamana si jumatate. Toate aceste perioade lungi petrecute in natura au fost in Romania. In Ucraina treceam printr-un sat cam la doua – trei zile, iar in Polonia, uneori, chiar si mai des. Marea parte a traseului din Romania a fost de cel putin o saptamana fara nicio urma de civilizatie, dar daca ar fi sa aleg care a fost cea mai salbatica parte a traseului, as spune Carpatii de Curbura, din Siriu pana la Miercurea Ciuc. Aceasta portiune a durat, de asemenea, peste o saptamana, iar singurul sat care se gaseste pe aceasta ruta este Oituz, intre Muntii Vrancei si Nemira.
Si in prima parte a fost, de asemenea, destul de salbatica, de la Bile Herculane la Petrosani: Cernei, Godeanu si Retezat.

– Ce ai avut in rucsac, ce echipament?
– Un cort, un sac de dormit, o saltea de dormit, doua butelii de gaz, un primus, trei litri de apa, cinci seturi de lenjerie intima, sosete, trei tricouri, o pereche de pantaloni, doua polare, o bluza, o pelerina, o trusa de prim ajutor mica, harti, periuta si pasta de dinti, cateva cani din aluminiu, cutit de buzunar multifunctional, cateva carnetele in care am scris jurnalul calatoriei, un sac de plastic pentru a-mi strange gunoiul, un prosop care se usuca repede, o frontala, o lanterna, o bricheta sau doua si toata mancarea. Este posibil sa fii uitat cateva recuzite, dar nu foarte importante.

„Am avut mereu probleme cu painea. Imi ocupa foarte mult spatiu in rucsac si, de obicei, se sfarama dupa cateva zile”.

– Ce mancai cand stateai cel putin o saptamana pe munte?
Dimineata: paine, branza, carne uscata sau carnati, miere si niste batoane musli. In timpul marsului, de obicei mai mancam inca unu sau doua batoane de ciocolata, carnati uscati subtiri si uneori branza, plus o masa calda compusa din paste amestecate cu putina carne tocata si sosuri. Masa calda a depins de trecerea pe langa o apa – izor sau parau, de aceea, uneori, am gatit numai dupa ce campam.
Dupa ce am iesit din Romania am gatit din ce in ce mai putin, treceam prin localitati destul de des. In special in Ucraina, unde era foarte ieftin. Asa ca, atunci cand stiam ca urmeaza sa dorm intr-o localitate nu ma mai oboseam sa gatesc pe munte. Desigur, si in Romania am cumparat mancare gatita. Mi-au placut foarte mult supele din Romania, in special ciorba de burta.
Trebuie sa mai spun ca am avut mereu probleme cu painea. Imi ocupa foarte mult spatiu in rucsac si, de obicei, se sfarama dupa cateva zile.
De curand am invatat cum sa ma descurc si fara paine, cu lapte praf si fulgi de cereale, iar pentru urmatoarea mea calatorie de lunga durata nu-mi voi mai lua paine la mine.

„Cand acceptam aceste oferte, ma simteam foarte vinovat. Aveam sentimentul ca-mi incalc propriile reguli”.

– In aceasta calorie ai mers doar pe jos? Nu ai mers cu trenul, masina etc?
– Da, ideea acestei calatorii a fost sa merg pe jos pe toata lungimea Muntilor Carpati. De fapt, a fost destul de dificil, pentru ca soferii, mai ales cei din Romania si Ucraina, de foarte multe ori, opreau pur si simplu si ma rugau sa urc. Erau extrem de surprinsi cand refuzam.
In cateva ocazii, marturisesc, i-am lasat sa ma ia, dar doar pe distante scurte, cum ar fi de la intrarea si pana la iesirea unui sat. Cand acceptam aceste oferte, ma simteam foarte vinovat. Aveam sentimentul ca-mi incalc propriile reguli.
De asemenea, am folosit si trenul o singura data. S-a intamplat cand mergeam din Azuga spre Brasov pentru o zi de pauza. Doua zile mai tarziu, m-am intors exact in acelasi loc din Azuga si mi-am continuat marsul spre est. Astfel, aceasta scurta plimbare cu trenul nu influenteaza calatoria mea.
Din cand in cand, faceam cateva zile pauza, de obicei in localitatile mai mari sau orase. Adunat, pe intreaga calatorie de 100 de zile, au fost opt asemenea zile.

„Ocazional am mers alaturi de un caine. In a treia zi l-am lasat sa plece, mai tarziu ar fi putut fi dificil pentru el”.

– Tot traseul l-ai parcurs singur?
– De la Baile Herculane, ocazional am mers alaturi de un caine. In a treia zi l-am lasat sa plece, mai tarziu ar fi putut fi dificil pentru el, asa ca, am decis sa ne despartim inca de la inceput. Dupa aceea, m-am intalnit cu mai multi oameni in toate cele cinci tari prin care am trecut (* Romania, Ucraina, Polonia, Cehia si Slovacia). Unii dintre ei au mers alaturi de mine pentru o zi sau doua si cam atat.
Trebuie sa spun ca am cunoscut destul de multi oameni extraordinari in aceasta excursie, mai ales avand in vedere ca am fost pe cont propriu aproape tot timpul.

„La ultima intalnire cu cainii mi-am rupt un bat de trekking. Erau usoare, dar si fragile, iar acel caine cu care m-am luptat era masiv!”.

– Ai avut parte de intalniri cu animale salbatice?
– Cea mai mare problema a mea din Romania au fost cainii de la stana. Odata au aparut de nicaieri, erau cam 10 – 15 caini, iar ciobanul era prea departe si am fost nevoit sa ma lupt cu inversunare pentru a supravietui. Cele mai memorabile lupte au fost in Retezat, Ciucas si Hasmas. La ultima intalnire cu cainii mi-am rupt un bat de trekking. Erau usoare, dar si fragile, iar acel caine cu care m-am luptat era masiv!
Dupa ce am intrat in Ucraina nu am mai avut aceasta problema.
De cateva ori m-am intalnit si cu porci mistreti. Prima data in Lotru, erau trei porci si faceau zgomotul lor specific. Cand i-am auzit m-am intors repede spre dreapta si i-am vazut la aproximativ zece de metri, fugeau de mine.
Desigur, cel mai popular animal din Romania, care sperie pe toata lumea, este ursul. De multe ori am fost intrebat: „Nu ti-e frica sa dormi pe munte? <<Ursi, lupu!>>” (* in limba romana). N-am vazut niciodata un lup, dar o singura data am intalnit ursul. Era partea finala a traseului din Muntii Vrancei si eram ratacit de noaptea trecuta. Stiam doar ca trebuie sa merg spre nord. Era devreme, cam 9 dimineata si mergeam printr-un luminis. Dintr-o data am auzit un sunet asemanator unui porc mistret sau chiar a unui elan, iar apoi am vazut o minge mare paroasa sarind dintr-un tufis, undeva la aproximativ 20 de metri in fata mea. Totul a fost atat de rapid, incat nici n-am avut cand sa-mi fie frica. De facut poze, nici atat. A fugit direct in padure.
In Polonia am avut un incident si cu o vulpe. Dormeam in cort in apropierea unei cabane si vantul batea foarte tare. In acea seara mi-am lasat cana si periuta de dinti in afara rucsacului, chiar la intrarea cort. A fost ceva neobisnuit, in mod normal tot timpul imi pun lucrurile in rucsac pe timpul noptii. Si, chiar inainte de miezul noptii, ma trezeste un zgomot produs de periuta de dinti si de cana. „O fi vantul!”, imi zic si am vrut sa-mi continui somnul – „dar daca tot m-am trezit, ma duc sa fac pipi”. Am deschis stratul interior al cortului si spre surprinderea mea rucsacul nu mai era acolo! Langa mine mai era inca un cort, un tata cu un fiu – „cu siguranta nu l-ar fi luat ei…”. Am deschis stratul exterior al cortului si am vazut rucsacul meu la aproximativ doi metri si o vulpe care sta langa el. Se uita la mine ca si cand nu s-ar fi intampla nimic! A trebuit sa fac o miscare brusca ca sa fuga. Am luat rucsacul, l-am prins cu un cui de cort pe care l-am infipt in pamant si m-am intors la somn.
In jurul orei doua, acelasi zgomot. Am iesit repede din cort si am vazut aceeasi vulpe incercand acelasi lucru. De data aceasta, bineinteles, nu a avut nicio sansa sa scota rucsacul din veranda cortului, cu toate acestea mi-am dat seama ca doar cu rucsacul in cort voi reusi sa dorm. Vulpea a fugit cand mi-am indreptat lanterna spre ea si n-am mai vazut-o de atunci.
A fost o experienta neobisnuita intr-un loc in care nu ma asteptam, la mult timp dupa experientele salbatice din muntii Romaniei.

„A fost o surpriza placuta atunci cand mi-am dat seama ca o parte mare a Fagarasului nu este parc national si ca, astfel, poti sa mergi si sa dormi oriunde”.

– Romania este asa cum ti-ai imaginat-o?
– Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa ma intorc la experienta din 2009, atunci cand am ajuns prima data in Romania. Nu stiu daca am avut vreo asteptare… Am auzit si citit multe povesti despre muntii salbatici si intinsi din Romania si chiar asta am gasit. A fost o surpriza placuta atunci cand mi-am dat seama ca o parte mare a Fagarasului nu este parc national si ca, astfel, poti sa mergi si sa dormi oriunde. Un lucru de neimaginat in tara mea, Polonia. Am fost surprins si sa vad cat de putini turisti intalnesti aici, in comparatie cu Polonia si Slovacia. Cred ca a fost factorul decisiv care m-a facut sa ma intorc, din nou, in Romania.
Dar stiu ca nimic nu dureaza pentru totdeauna… Romania vrea sa prospere, ca orice alta tara si asta duce la dezvoltarea infrastructurii turistice, care distruge tot ceea ce oamenii ca mine iubesc la munti. Bucegi este un exemplu foarte bun pentru Romania. Nu cred ca m-as intoarce vreodata in acesti munti, decat doar daca se intampla ceva extraordinar. In aproximativ 10-15 ani, cred ca mai multi munti din Romania ar putea ajunge la fel, din pacate …

„In ciuda barierei lingvistice, nu ma lasau sa plec pana nu se asigurau ca mi-au dat raspunsul corect. Romanii sunt foarte asemanatori polonezilor”.

– Ce ti-a placut la romani?
– Intotdeauna le spun oamenilor despre cat de saritori sunt romanii. Inca de la prima mea vizita imi amintesc cum ceream indicatii de la oameni cum sa ajung intr-un anume loc sau alte intrebari mai complicate si in ciuda barierei lingvistice, nu ma lasau sa plec pana nu se asigurau ca mi-au dat raspunsul corect. Romanii sunt foarte asemanatori polonezilor, in multe aspecte. Foarte naturali, nu sunt cu doua fete, cum poti sa intalnesti in alte tari. Nu se prefac ca sunt fericiti, daca nu sunt si nu ascund faptul ca sunt fericiti, daca asa simt. Simpli, naturali. Imi plac.

„Brusc mi-au fugit picioarele si m-am trezit alunecand foarte repede, fara niciun control. Am cazut aproximativ 20, poate 30 de metri, in doar cateva secunde”.

– Care a fost cel mai periculos moment pe care l-ai trait in acesta expeditie?
Au existat mai multe situatii pe care trebuie sa le mentionez. Prima a fost cea cu jnepeni din Retezat. Ma ghidam dupa o harta noua de la Dimap. In mod normal sunt foarte precise si actualizate. De la Varful Custura ma indreptam spre est, trecusem de ultimele varfuri inalte si ma pregateam sa cobor spre nord – est pentru a-mi gasi un loc unde sa dorm. Am vazut o pajiste frumoasa, jos in acea directie, iar harta imi arata inca o jumatate de ora de mers pe un traseu marcat cu cruce galbena. Dupa putin timp mi-am dat seama ca merg prin jnepeni, erau din ce in ce mai inalti si ma afundam in ei. Intr-un final, mi-am dat seama ca sunt blocat. Nu exista niciun traseu, sa nu mai vorbim de marcaje. Jnepenii erau mai inalti ca mine, nu puteam sa vad nimic, tot alunecam si cadeam. Am inceput sa ma panichez si incercam cu disperare sa gasesc o cale pana la acea pajiste, care parea sa fie foarte departe. Trebuie sa adaug ca eram deja obosit dupa ce facusem un traseu de 11-12 ore si imi doream doar un loc unde sa-mi pun cortul si sa dorm. In schimb, incepusem o lupta pentru viata mea.
Atunci mi-am rupt rau perechea de pantaloni de pe mine si aproape mi-am pierdut telefonul, pe care, cu putin noroc, l-am observat in timp ce-mi aluneca printr-o gaura din buzunar. Dupa o ora sau doua, complet epuizat, am ajuns in cele din urma in acea poienita. Acest traseu a fost cel mai lung din aceasta calatorie, cam 13 ore. Eram inca inconjurat de jnepeni, dar a doua zi cu mai multa energie am trecut prin ei si in cele din urma am gasit crucea galbena…, mult mai jos de unde am campat.
Cealalta situatie a fost pe zapada, in Muntii Fagaras. Am avut vreme ingrozitoare in toate cele sase zile petrecute acolo. Ploaia, zapada si vizibilitatea zero mi-au tinut companie tot timpul. Reusisem sa parcurg cele mai grele parti: Custura Saratii, Negoiu si tocmai terminasem o coborare foarte dificila prin zapada si pe gheata care acoperea Strunga Dracului. Dupa aceasta portiune am inceput sa ma relaxez, ma gandeam ca ce a fost mai greu a trecut. Mi-am pierdut concentrarea si am subestimat una dintre suprafetele acoperite de zapada.
Brusc mi-au fugit picioarele si m-am trezit alunecand foarte repede, fara niciun control. Am cazut aproximativ 20, poate 30 de metri, in doar cateva secunde, dar suficient sa am timp sa ma gandesc ca voi fi norocos daca scap nevatamat sau chiar in viata. Cand gheata s-a terminat m-am oprit imediat. Nu erau pietre mari la sfarsitul pantei. Primul lucru, m-am verificat. Totul era in regula, nu aveam nici macar o zgarietura. Apoi mi-am controlat hainele si echipamentul. Si in acest caz, nu s-a intamplat nimic. Pentru cateva momente, am stat jos, socat, pana am putut sa-mi reiau traseul. Am fost foarte norocos. In asemenea situatii, intotdeauna, simt ca tatal meu ma protejeaza din cer. El m-a scos din necazuri de mai multe ori, nu numai in timpul acestei calatorii.
Alte situatii periculoase au fost cu cainii de la stana, dar am mentionat deja. Unele dintre ele fiind foarte grave.

„Cred ca aratam dubios pentru cei care ma vedeau ca vorbesc singur”.

– Poti sa-mi spui cateva intamplari amuzante din aceasta excursie?
– Cea mai amuzanta intamplare a fost, probabil, cea cu vulpea care incerca sa-mi fure rucsacul, desi atunci nu mi s-a parut amuzanta deloc. Imi mai amintesc traseele lungi parcurse de unul singur, in timpul carora cantam sau vorbeam cu voce tare. Apoi, ma trezeam, brusc, ca o persoana vine spre mine. Aceste situatii ma faceau sa ma simt rusinat. Cred ca aratam dubios pentru cei care ma vedeau ca vorbesc singur, dar nu cred ca doar eu fac asta pe munte.

„Cucerisem deja Carpatii din Romania, era o reusita in sine”.

– Alte momente importante din aceasta calatorie care te-au marcat?
Cand am terminat partea romaneasca a calatoriei, cu siguranta m-am simtit usurat. Stiam ca facusem doar aproximativ 60% din intreaga calatorie, dar am realizat ca au fost cei mai solicitanti. Stiam ca infaptuisem ceva. Cucerisem deja Carpatii din Romania, era o reusita in sine. De asemenea, am vrut sa ies din Romania, nu pentru ca nu-mi placea, din contra, dar imi doream sa trec peste aceasta etapa care a durat doua luni, un fel de bariera psihologica. Voiam sa deschid un nou capitol din cartea acestei calatorii, mai poetic. In cele din urma am fost fericit pentru ca toate problemele de comunicare au disparut la granita Sighetu Marmatiei – Solotvino. Urmau doar tari slave.

„Este tara pe care o consider ca fiind a doua mea casa, chiar daca numai calatoriile ma leaga de Romania”.

– Care este locul tau preferat din Romania?
– Dintre orase, Brasov, iar dintre munti, Piatra Craiului si Fagaras, dar numai daca as fi fortat sa aleg. Sunt foarte multe locuri impresionante in Romania. Este tara pe care o consider ca fiind a doua mea casa, chiar daca numai calatoriile ma leaga de Romania. Brasov ar putea fi, probabil, locul perfect in care sa traiesc, daca as putea vorbi un pic mai bine limba romana.

„La finalul calatoriei mele, cand stiam ca o sa reusesc si nimic nu ma poate opri, am simtit un fel de tristete”.

– Ce ai simtit dupa ce s-a terminat excursia?
– Grea intrebare. Stiu ca ar trebui sa spun ca am fost in al noualea cer, dar am fost doar fericit. Bucuria mi-am impartit-o si cu Kornel, pe care l-am cunoscut pe munte. La finalul calatoriei mele mi-a spus ca m-ar duce la el acasa, undeva pe langa Bratislava. In drum spre nord, am vizitat un cuplu frumos, Kasia si Przemek, care mi-a oferit un loc sa dorm pentru cateva saptamani in Polonia. Apoi, mi-am vizitat prietenii din Poznan si in cele din urma m-am intors acasa sa o vad pe mama. Dar, la finalul calatoriei mele, cand stiam ca o sa reusesc si nimic nu ma poate opri, am simtit un fel de tristete. Mi-am dat seama ca cea mai mare calatorie a vietii mele de pana acum se apropie de sfarsit. Cand o sa ajung la Bratislava, Devin, mai precis, nu voi mai avea o alta seara pentru studiatul hartilor, pentru a pune cortul si nu va mai trebui sa ma trezesc la sase dimineata pentru a ma pregati de plecare. Am fost foarte trist cand am scris ultima mea relatare in jurnal, in data de 9 septembrie. Stiam ca va trebui sa-mi gasesc un nou loc de munca, sa fac ceea ce fac si restul oamenilor. Zilele mele de libertate se apropiau de sfarsit…

„Din moment ce eu sunt mai demodat si refuz sa folosesc GPS-ul, a trebuit sa transport doua kilograme harti”.

– Daca cineva doreste sa-ti urmeze exemplul, ce sfaturi poti sa-i dai? Cum te-ai pregatit?
– Conditia fizica este importanta, dar nu este cel mai important lucru intr-o astfel de calatorie. In cele din urma o vei dobandi, dupa o saptamana sau doua. Dupa trei saptamani, vei merge ca un robot, nici macar nu vei mai simti greutate de 25-30 kg pe care o cari in spate.
Mai important, in opinia mea, este sa fii pregatit mental. Ai fost vreodata intr-o excursie de unul singur timp de cel putin cateva zile? Iti place sa fii pe cont propriu? Pot sa te organizezi atunci cand nu exista internet, televizor sau magazine in jurul tau? Iti place linistea neintrerupta? Daca raspunsurile la toate intrebarile de mai sus sunt„da”, atunci nu vad niciun motiv pentru a nu incerca o astfel de calatorie.
Pregatirea mea a constat in mersul pe jos cu un rucsac plin cu carti prin zona unde locuiesc, aproape de Banbury. Am mai facut abdomene, flotari si stretching cu rucsacul in spate. De asemenea, cautarea hartilor, dar si adunarea de informatii de la oameni care au facut calatorii similare, prin intermediul internetului, mi-a luat destul de mult timp.
Din moment ce eu sunt mai demodat si refuz sa folosesc GPS-ul, a trebuit sa transport doua kilograme harti.

„Credeam ca dupa ce termin aceasta excursie voi fi multumit pentru tot restul vietii. Insa realitatea a fost alta”.

– Ai mai facut astfel de expeditii?
– A fost prima calatorie de acest gen si, inainte de a incepe, m-am gandit ca va fi si ultima. Voiam doar sa-mi indeplinesc dorinta de a fi in munti. Credeam ca dupa ce termin aceasta excursie voi fi multumit pentru tot restul vietii. Insa realitatea a fost alta.
Imediat dupa ce am revenit acasa deja ma gandeam la urmatoarea mea calatorie de lunga durata. Ideile se schimbau frecvent. Ural, Muntii Scandinaviei, fosta Iugoslavie, Scandinaviei din nou… In cele din urma am decis ca un an la locul de munca imi este de ajuns. Asa ca, am ales emisfera sudica, unde vara incepe in decembrie. Alegerea mea a fost Patagonia, paradisul excursionistilor de la granita dintre Chile si Argentina. Incep in prima parte a lunii decembrie si imi propun ca in patru luni sa-i traversez de la nord la sud. Ideea este similara cu expeditia din Carpati, aproximativ 2.600 km de mers pe jos (cu 300 – 400 mai mult decat in Carpati), de la Vulcanul Antuco pana in orasul Punta Arenas situat in sud.
De data aceasta data planuiesc sa-mi deschid o pagina Facebook si sa postez scurte videouri in limba engleza, pentru a fi intelese de cat mai multi oameni. Pagina nu exista inca, dar, probabil, o voi denumi „Guided by Compass and Wind” sau ceva similar, astfel incat oricine doreste, va avea posibilitatea sa ma urmareasca.

„Traiti-va visele, avem doar o singura viata!”
– Un mesaj pentru iubitorii de trasee pe munte din Romania?
– A fost o adevarata placere sa spun povestea acestei calatorii iubitorilor de munti din Romania, destinatia mea montana preferata. Sper ca intr-o zi am sa ma intalnesc unii dintre voi prin pantele stancoase din Retezat, in zonele impadurite din Maramures sau dealurile acoperite de iarba din Baiului. In drumetiile voastre sa fiti mereu atenti! Traiti-va visele, avem doar o singura viata!

Cine doreste sa urmareasca toate aventurile lui Marcin Majchrowski, o poate face aici – „Guided by Compass and Wind„. Nu uitati sa dati LIKE la pagina 🙂